Memoriile unui batran crocodil – Tennessee Williams

In Memoriile unui batran crocodil veti descoperi un Tennessee Williams care nu are cum sa nu va cucereasca: o personalitate puternica, dificila si autodistructiva care nu se menajeaza absolut deloc, nu ascunde nimic sub covor si nu are nici un moment tentatia de a-si cosmetiza viata spectaculoasa, scandaloasa si plina de excese. Cu o sinceritate si o relaxare pe alocuri aiuritoare, ne sunt livrate pe tava toate slabiciunile unui personaj iesit din comun: homosexual declarat, cu relatii tumultoase, alcoolic, dependent de amfetamine si de barbiturice, depresiv, paranoic, obsedat de opera lui. Umorul contaminant, ironia si autoironia impregneaza toate scenele picante si le salveaza de exhibitionism, imprimandu-le un ton just. Nu lipsesc din povestea acestei vieti nici momentele de maxima intensitate emotionala, cum ar fi, de pilda, relatia speciala pe care o are cu sora lui, Rose, bolnava psihic, sau moartea partenerului sau Frankie, cu care a trait paisprezece ani intensi. La fel cum nu lipsesc nici relatarile savuroase despre prietenii lui, unul mai celebru ca altul: Gore Vidal, Truman Capote, Elia Kazan, Marlon Brando, Vivian Leigh, Anna Magnani sau Elizabeth Taylor.

Tennessee Williams din aceste memorii nu pretinde niciodata ca este altcineva decat ceea ce este si nu pretinde niciodata ca are de oferit lectii de viata. Poate ca singura lectie la care ar trebui sa meditam la finalul acestei lecturi este ca „Dumnezeu nu vine cand il chemi, dar intotdeauna vine la timp.”
Fragment din volumul "Memoriile unui batran crocodil" de Tennessee Williams:

"Seara primei auditii a productiei lui Kazan cu Dulcea pasare a tineretii, o productie majora, dupa toate semnele; o prezinta Cheryl Crawford, o interpreteaza Paul Newman si Geraldine Page; in celelalte roluri, actori de prima mana ca Madeleine, Sherwood, Rip Torn si raposatul Sidney Blackmer. Ne-am adunat in hambarul acela urias Martin Beck. Va insemna, probabil, si preproductia unui film.
Incepe auditia.
Pe la jumatatea ei, sar de pe scaun si strig:
- Opriti! Opriti totul! Nu poate sa mearga! E oribil!
O tacere de moarte se lasa in incaperea repetitiei in timp ce eu fug, in delir, in Times Square. Ma duc acasa, trag o dusca de bautura si inghit o pastila. Nu raspund la telefonul care suna de zor. „Calutul” nu-i acasa, s-a dus sa-si vada, senin, de misterioaselc treburi ale Calutilor care au trecut prin multe furtuni in anii lor tineri...
Se insereaza. O bataie puternica in usa: genul de bataie in usa care pare sa spuna: „Deschide, in numele legii!"
Deschid, si in prag apar Molly si Gadge Kazan, zambind dulce jovial, ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic neobisnuit.
Cred era in preajma Craciunului si s-au asezat prieteneste, langa pomul de Craciun din coltul camerei.
Ma simt ingrozitor de rusinat de scena pe care am facut-o in fata trupei, dar nu mi-a iesit din cap ideea ca piesa nu o sa mearga.
Gadge si Molly vorbesc cu mine asa cum vorbesti cu un animal ranit sau cu un copil bolnav. Treptat, hotararea mea disperata se spulbera: ii iubesc. Hotarasc sa am incredere in ei.
Dar la repetitia de a doua zi, Kazan, pentru prima opara, nu ma lasa sa stau pe scaunul de langa el.
Locul e ocupat de un tanar scriitor, si eu, paranoic, imi imaginez ca l-a adus ca sa-mi rescrie piesa. Ma asez, posomorat, la perete: lectura piesei e plicticoasa, lipsita de viata, greoaie, totusi suna mai bine decat la prima repetitie. Ma stapanesc cat pot. La pauza de pranz imi este prezentat tanarul scriitor. Se pare ca a fost trimis de Actors' Studio in chip de „ascultator", ca sa apreciexe textul. Sunt asigurat ca nu o sa se atinga de nici o litera din manuscris, oricat ar fi acesta de slab, dar inca ma simt gelos pe apropierea dintre scriitor si Kazan.”