Miracolul - Nicholas Sparks

Jeremy Marsh, tanarul si chipesul ziarist de la Scientific American, nu crede decat in ceea ce vede cu propriii ochi si urmareste cu obstinatie sa clarifice intamplarile supranaturale, stranii si neobisnuite. Viata insa i-a pregatit o surpriza. Atunci cand aude ca in cimitirul oraselului Boone Creek din Carolina de Nord niste aparitii fantomatice ii uluiesc pe locuitori, Jeremy, un sceptic innascut, se decide sa faca lumina in acest caz. Ceea ce insa nu poate prevedea este ca in micul oras il asteapta dragostea: bibliotecara Lexie Darnell si este nepoata celei considerate drept mediumul local. Iar ca aceasta dragoste sa poata avea un viitor, Jeremy se afla in fata unei alegeri dificile: sa se intoarca la viata pe care o stia sau sa faca ceva ce nu a mai facut vreodata - sa creada in adevarul care exista dincolo de tangibil.

Traducere din limba engleza de Iordana Ferent, Stefan Ferent.

Fragment din poveste:

„Jeremy isi petrecu urmatoarele ore citind atent informatiile despre oras. Rasfoi cartile una cate una, zabovind asupra fotografiilor si citind paragrafele pe care le considera interesante.
Cea mai mare parte a informatiilor se refereau la inceputurile istoriei orasului, asa ca trecu insemnarile pe care le considera relevante pe carnetul de langa el. Bineinteles, nu era sigur de ceea ce era relevant in momentul acela; era prea devreme sa-si dea seama si astfel, curand, insemnarile sale acopereau cateva pagini.
Invatase din experienta ca cel mai bun mod de a aborda o astfel de poveste era sa inceapa cu ceea ce stia, prin urmare... ce stia in mod sigur? Ca cimitirul fusese folosit timp de peste o suta de ani fara a se observa lumini misterioase. Ca luminile aparusera pentru prima oara cam in urma cu o suta de ani si ca aparusera cu regularitate, dar numai cand era ceata. Ca multe persoane le vazusera, ceea ce insemna ca era putin probabil ca luminile sa fie un
simplu rod al imaginatiei. Si, bineinteles, ca, in momentul fata, cimitirul se scufunda.
Chiar si dupa cateva ore, nu stia mai mult decat in omentul cand incepuse. Ca majoritatea misterelor, era puzzle cu multe piese disparate. Legenda, fie ca Hettie blestemase orasul sau nu, era in esenta o incercare de a inlantui cateva piese intr-o forma inteligibila. Dar de vreme ce legenda avea ca baza ceva fals, insemna ca unele piese — indiferent care — fusesera fie trecute cu vederea, fie ignorate. Si asta insemna, fara indoiala, ca Lexie avusese dreptate. Trebuia sa citeasca totul si in felul acesta nu-i va scapa nimic.
Nici o problema. Aceea era, de fapt, partea placuta. Cautarea adevarului era adesea mai amuzanta decat transcrierea in forma completa a concluziei reale, asa ca se pomeni cufundat in subiect.”