Gertrud Rosshalde Ultima vara a lui Klingsor - Hermann Hesse

• Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatura

Scrise si publicate la interval de mai multi ani - 1910, 1914, respectiv, 1920 - cele trei proze reunite in acest volum au un element comun: desi in moduri diferite, ele abordeaza problematica artistului. Gertrud este povestea a doi prieteni muzicieni, complet deosebiti prin fire si destin, uniti si despartiti prin dragostea lor pentru aceleasi femei; Rosshalde este povestea unei casnicii de artist sortite destramarii; in timp ce Ultima vara a lui Klingsor evoca ultimele luni din existenta unui pictor a carui sete de viata si intensitate a creatiei ne trimit cu gandul la destinul lui Vincent van Gogh.

Fragment din volumul "Gertrud. Rosshalde. Ultima vara a lui Klingsor" de Hermann Hesse:

"Cand Johann Veraguth cumparase cu zece ani in urma Rosshalde si se stabilise acolo, aceasta era o veche curte boiereasca in paragina, cu potecile gradinii napadite de plante, banci acoperite cu muschi, trepte sparte si un parc salbaticit, de nepatruns, iar pe domeniul de opt pogoane nu se aflau alte cladiri decat conacul frumos, dar cam darapanat, grajdul si, in parc, un mic pavilion in forma de templu, al carui portal atarna stramb de balamalele deformate si pe ai carui pereti, tapetati odinioara cu matase albastra, crestea muschi si mucegai. Imediat dupa cumpararea mosiei, noul proprietar puse sa se darame micul templu darapanat si pastra doar cele zece trepte de piatra care coborau din pragul acestui colt al dragostei pana la marginea iazului. In locul pavilionului fu construit atelierul lui Veraguth unde vreme de sapte ani acesta picta si isi petrecu cea mai mare parte a timpului; locuinta insa o avea la conac, pana cand neintelegerile crescande din familie il facura sa-l indeparteze pe fiul mai mare si sa-l trimita la scoala departe de casa, sa cedeze conacul sotiei si servitorilor, iar pentru propria folosinta sa adauge doua, incaperi la atelier, in care de atunci locuia ca un burlac. Pacat de frumoasa casa boiereasca; doamna Veraguth folosea impreuna cu Pierre, in varsta de sapte ani, numai etajul superior; primea desigur vizite si oaspeti, insa niciodata o societate numeroasa, asa incat un rand de incaperi ramasera goale ani in sir.
Micul Pierre nu era doar odorul ambilor parinti si singura legatura dintre tata si mama, care mentinea un soi de contact intre conac si atelier; el era de fapt si unicul stapan si proprietar al locului."