Masina timpului-corint

Masina Timpului, primul roman al lui H.G. Wells, a fost publicat in 1895 si a cunoscut numeroase adaptari pentru cinematograf si televiziune. Protagonistul cartii este un Calator in Timp care creeaza Masina Timpului, si care se incumeta sa o si foloseasca. Astfel, ajunge in anul 802701, descoperind omenirea involuata si dramatic divizata. Exista o Lume de Sus, care traieste un bine inselator, si o Lume Subterana, care vietuieste pe seama creaturilor terestre. Eloii, fiintele pamantene, si-au pierdut vigoarea si identitatea. Seamana atat de mult intre ei, incat pana si diferentele de gen sunt estompate. Vietuiesc laolalta, intr-o tihna suspecta. Sunt limitati din punct de vedere intelectual. Par inofensivi si fericiti, dar, in tot acest timp, Morlocii subterani ii pandesc. Calatorul ramane prizonier o vreme in aceasta lume. Partea luminoasa a experientei sale de aici este prietenia cu Weena, o tanara din Lumea de Sus.
Fragment din romanul "Masina timpului" de H.G. Wells:

"Cred ca, in acele momente, niciunul dintre noi nu credea cu adevarat ca Masina Timpului functioneaza. Calatorul in Timp, de fapt, era unul dintre acei oameni care sunt prea inteligenti pentru a fi crezuti: niciodata nu esti sigur ca-l intelegi deplin, il banuiesti mereu ca are niste rezerve subtile, ca se ascunde ceva in spatele franchetii sale lucide.
Daca ne-ar fi aratat Filby prototipul si ne-ar fi explicat totul folosind vorbele Calatorului in Timp, am fi fost mult mai putin sceptici. Pentru ca i-am fi inteles de indata motivele: si un macelar il putea intelege pe Filby.
Dar in structura sufleteasca a Calatorului in Timp se afla ceva mai multa fantezie, ceea ce ne facea sa nu avem incredere deplina in spusele lui. Lucruri care ar fi atras faima unui om mai putin inteligent ca el pareau in mainile sale o joaca de copil. Nu e cinstit sa faci lucruri cu atata usurinta! Cei care-l luau in serios nu erau niciodata siguri pe felul sau de a fi; erau cumva constienti ca a-si pune reputatia in joc pentru el era ca si cum ar fi mobilat camera copiilor cu portelanuri fine chinezesti.
Astfel ca nu cred ca a vorbit vreunul dintre noi prea mult despre calatoria in timp in perioada scursa intre acea zi de joi si urmatoarea, desi straniile sale implicatii ne tulburau, fara indoiala, gandurile: plauzibilitatea ei, dar si imposibilitatea ei practica, posibilitate unor curioase anacronisme si confuzia totala pe care o presupunea. In ceea ce ma priveste, eram in mod deosebit preocupat de disparitia machetei. Despre asta imi aduc aminte ca am discutat cu medicul pe care l-am intalnit vineri la Linnaean. El mi-a spus ca a vazut ceva asemanator la Tubingen, insistand mult asupra stingerii lumanarii. Dar cum avusese loc scamatoria nu stia sa spuna.
Joia urmatoare m-am dus din nou in Richmond - bag seama ca eram unul dintre cei mai statornici oaspeti ai Calatorului in Timp - si, ajungand cu intarziere, am descoperit patru sau cinci oameni care se reunisera deja in salon. Medicul statea in fata focului cu o foaie de hartie intr-o mana si cu ceasul in cealalta. M-am uitat in jur dupa Calatorul in Timp si:
- Este sapte si jumatate, spuse medicul, n-ar fi mai bine sa cinam?
- Unde este...? intrebai eu, spunand numele gazdei.
- De-abia ai sosit? Uite ceva mai degraba iesit din comun! Spune ca e retinut si nu poate scapa cu niciun chip. M-a rugat, prin biletul asta, sa ne asezam la masa la sapte, daca nu se intoarce pana atunci. Zice ca ne va lamuri cand va sosi acasa.
- Ar fi pacat sa lasam cina sa se sleiasca, spuse editorul unui ziar bine cunoscut, si astfel medicul suna din clopotel.
In afara mea si a doctorului, psihologul era singura persoana care participase la cina din saptamana precedenta. Ceilalti erau Blank, editorul deja numit, un jurnalist si un barbat tacut, timid, barbos, pe care nu-l cunosteam si care, dupa cate imi amintesc, nu a deschis gura toata seara. Se facura, pe parcursul mesei, ceva speculatii pe tema absentei gazdei noastre si am sugerat, pe jumatate in gluma, pe jumatate in serios, ca ar calatori in Timp. Editorul ceru explicatii, iar psihologul ii oferi de bunavoie o versiune lemnoasa a „paradoxului si a trucului de prima mana" la care fuseseram martori cu o saptamana inainte. Era la mijlocul expunerii, cand usa dinspre coridor se deschise incet si fara zgomot. Eram cu fata catre usa si am fost primul care l-am vazut.”